Azi răsfoiam cel de-al doilea volum al meu, „Pagini pentru toate vârstele”. Îl răsfoiam, nu îl citeam însă am observat în anumite locuri greșeli de tipar. La început am crezut ca mi s-a părut însă citind cu atenţie m-am convins că într-adevăr sun greșeli. Am revenit la prima pagină și am început să citesc cartea, rând cu rând, în paralel cu manuscrisul și spre nemulţumirea mea am sesizat o mulţime de greşeli de tipar datorită nu ştiu căror cauze.
Am încercat corectarea manuală a câtorva greşeli însă am realizat că în urma corectării aspectul cărţii de deteriorează. Prin urmare aduc la cunoştinţa cititorilor faptul că acele greşeli, ce constau în inversarea unor litere sau lipsa unor diacritice sunt de tipar, nicidecum nu apar în manuscris și îi rog pe cititori să înlocuiască acele greşeli cu forma corectă, cerându-le totodată scuze în numele editurii pentru neplăcuta întâmplare.
sâmbătă, 29 octombrie 2011
vineri, 28 octombrie 2011
Pagini pentru toate vârstele
În fiecare noapte a lumii, când pământul și cerul îşi unesc braţele în îmbrățișări albastre, la fereastra camerei mele, arde o lampă solitară până târziu, aproape de clipa de argint a dimineții.
Atunci când dorm toţi, o frunte se apleacă asupra hârtiei și o inimă se apleacă privind spre trecut. Atunci se înalță amintirile din inimă, din crengi și din morminte. Atunci începe primăvara sentimentelor cu grădinile ei înflorite, cu soarele ei strălucitor și cerul ei senin.
Și în acea noapte de primăvară, luminoasă ca nimbul lui Hristos, pe cerul foii de hârtie, răsar stelele cuvintelor. Tandru, ca într-o poveste luna creației răsărise din „Versuri”, înălțându-se pe albastrele aripi ale cerului, într-un urcuș neted ca în somn, culminând în „Pagini pentru toate vârstele”, noul volum semnat Silviu Rațiu, apărut în octombrie 2011 la editura ETNOUS, Brașov.
„Pagini pentru toate vârstele”, o carte care îmbină poezia cu proza, bucuria cu tristețea și mai ales copilăria cu maturitatea, căci așa cum se observă pe copertă, cartea se dorește a fi un cer sub a cărui boltă ne aflăm toţi: copii, tineri și maturi.
miercuri, 12 octombrie 2011
Înger și demon
Înger și demon de Mihai Eminescu- o poezie pe care o recitesc cu drag de dragul cuiva dragă mie.
Înger și demon
Înger și demon
Noaptea-n Doma întristata, prin lumini îngalbenite
A facliilor de ceara care ard lânga altare -
Pe când bolta-n fundul Domei sta întunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, lânga arcul în perete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un înger;
Pe-a altarului icoana în de raze rosii frângeri,
Palida si mohorâta Maica Domnului se vede.
O faclie e înfipta într-un stâlp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamânt cad sfârâind
Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic sopotit murmura.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurita,
Într-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-aseaza,
Ochii cufundati în capu-i, fruntea trista si-ncretita.
Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Blând o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.
Ea un înger ce se roaga - El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat -
La picioarele Madonei, trista, sfânta, Ea vegheaza.
Pe un mur înalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenuncheata.
Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu mâinile de ceara,
Val - o negura diafana mestecata-n stele; clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;
Ce-ti lipseste sa fii înger - aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurânde,
Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de paza;
Lânga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea sunta plana,
Lânga dânsa el se roaga, lânga ea îngenuncheaza.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni îndelungate
Vad aripele-i diafane si de dânsele dau veste.
Te iubesc! - era sa strige demonul în a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-si încovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ea? - O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, înger, rege si femeie;
El rascoala în popoare a distrugerii scânteie
Si în inimi pustiite samana gândiri rebele.
Despartiti de-a vietii valuri, între el si între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor,
Câteodat' - desi arare - se-ntâlnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsa.
Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi,
Ce adânc patrund în ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc... Si ce departe sunt deolalta amândoi!
A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si în mâna-i însceptrata, mâna ei îngusta, mica.
Dara nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima în pieptu-i, mâna ei trasa-ndarat.
În a sufletului taina, ea iubea. Clar si încet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.
Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndraznete;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul îl rascoala cu-a gândirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
În stindardul ros si fruntea-i aspra-adânca, încretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie
Tânarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!
A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? - Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc în lume rele caror nu te poti opune,
C-opunându-te la ele, tu viata-ti risipesti -
Si când mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.
Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el în viata? Cât amor de drept si bine,
Câta sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? - Amarârea, care sufletu-i apasa.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger,
Se aseaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri
Ea-i saruta. De pe dânsii negurile se descopar...
Este Ea. C-o multumire adânca, nemaisimtita,
El în ochii ei se uita. - Mândra-i de înduiosere;
Ceasul ultim îi împaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte - cine esti ghicesc, iubita.
Am urmat pamântul ista, vremea mea, viata, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger sa ma-mpace, si-mpacarea-i... e amorul.
A facliilor de ceara care ard lânga altare -
Pe când bolta-n fundul Domei sta întunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, lânga arcul în perete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un înger;
Pe-a altarului icoana în de raze rosii frângeri,
Palida si mohorâta Maica Domnului se vede.
O faclie e înfipta într-un stâlp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamânt cad sfârâind
Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic sopotit murmura.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurita,
Într-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-aseaza,
Ochii cufundati în capu-i, fruntea trista si-ncretita.
Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Blând o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.
Ea un înger ce se roaga - El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat -
La picioarele Madonei, trista, sfânta, Ea vegheaza.
Pe un mur înalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenuncheata.
Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu mâinile de ceara,
Val - o negura diafana mestecata-n stele; clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;
Ce-ti lipseste sa fii înger - aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurânde,
Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de paza;
Lânga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea sunta plana,
Lânga dânsa el se roaga, lânga ea îngenuncheaza.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni îndelungate
Vad aripele-i diafane si de dânsele dau veste.
Te iubesc! - era sa strige demonul în a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-si încovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ea? - O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, înger, rege si femeie;
El rascoala în popoare a distrugerii scânteie
Si în inimi pustiite samana gândiri rebele.
Despartiti de-a vietii valuri, între el si între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor,
Câteodat' - desi arare - se-ntâlnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsa.
Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi,
Ce adânc patrund în ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc... Si ce departe sunt deolalta amândoi!
A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si în mâna-i însceptrata, mâna ei îngusta, mica.
Dara nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima în pieptu-i, mâna ei trasa-ndarat.
În a sufletului taina, ea iubea. Clar si încet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.
Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndraznete;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul îl rascoala cu-a gândirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
În stindardul ros si fruntea-i aspra-adânca, încretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie
Tânarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!
A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? - Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc în lume rele caror nu te poti opune,
C-opunându-te la ele, tu viata-ti risipesti -
Si când mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.
Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el în viata? Cât amor de drept si bine,
Câta sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? - Amarârea, care sufletu-i apasa.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger,
Se aseaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri
Ea-i saruta. De pe dânsii negurile se descopar...
Este Ea. C-o multumire adânca, nemaisimtita,
El în ochii ei se uita. - Mândra-i de înduiosere;
Ceasul ultim îi împaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte - cine esti ghicesc, iubita.
Am urmat pamântul ista, vremea mea, viata, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger sa ma-mpace, si-mpacarea-i... e amorul.
vineri, 7 octombrie 2011
Există perfecțiune?!
În articolul anterior ceream părerea cititorilor îl legătură cu existenţa perfecţiunii. Am primit foarte multe mailuri cu răspunsul la această întrebare, însă așa cum era de aşteptat au fost păreri atât pro cât și contra. Scopul întrebării era acela de efectuare a unui sondaj deoarece nu există un singur răspuns corect, deoarece răspunsul depinde de viziunea fiecăruia, de modul prin care percepe lucrurile, de preferințe și de multe altele.
Părerea mea este următoarea: perfecţiunea există. Da! Există! Există însă este greu de găsit. O găseşte doar acela care ştie cu exactitate unde să o caute. E greu de găsit pentru că se află în cele mai neobișnuite locuri, exact acolo unde nimeni nu speră să o găsească. Are diverse forme, culori și mirosuri în funcţie de ceea ce crede fiecare că este perfecţiunea.
Părerea mea este următoarea: perfecţiunea există. Da! Există! Există însă este greu de găsit. O găseşte doar acela care ştie cu exactitate unde să o caute. E greu de găsit pentru că se află în cele mai neobișnuite locuri, exact acolo unde nimeni nu speră să o găsească. Are diverse forme, culori și mirosuri în funcţie de ceea ce crede fiecare că este perfecţiunea.
miercuri, 5 octombrie 2011
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Camin
De azi m-am mutat în căminul studențesc, care îmi va servi drept locuință pe parcursul anului universitar 2011-2012. Locuiesc pe strada Grigorescu, deci locuiesc la pictor. Deși nu îl pot numi „acasă”, este tot un fel de casă deoarece după doi ani de studenție m-am obișnuit cu atmosfera și consider că viața de student ar fi monotonă fără cămin. În urmă cu aproximativ o oră am ajuns, mi-am despachetat lucrurile și le-am aranjat. Acum mă relaxez, așteptându-mi colegii de cameră.
Transmit tuturor un salut studențesc de aici din cămin și felicit pe cei care au făcut aceeași alegere ca și mine iar pe cei care au făcut o altă alegere îi sfătuiesc să se gândească încă o dată.
Silviu Rațiu
Transmit tuturor un salut studențesc de aici din cămin și felicit pe cei care au făcut aceeași alegere ca și mine iar pe cei care au făcut o altă alegere îi sfătuiesc să se gândească încă o dată.
Silviu Rațiu
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)