Copilăria...

Într-un splendid început de vară, cu un întâi de iunie înflorit, la orizont, când a răsărit soarele, avea chipul unui copil.S-a ridicat din marea lui dragă, purtând pe cap coroană din alge parfumate, iar chipul îi sclipea asemeni scoicilor sidefii.S-a înălţat pe cer asemeni unui copil care se ridică din leagăn şi face primii pasi.Cu razele-i aurii a desenat pe seninătatea cerului zmei coloraţi şi felurite jucării copilăreşti.
Toată ziua s-a jucat alergând după norii pufoşi, încât nici nu a băgat de seamă că se întunecase.În văpaia razelor sale, zării în întuneric chipul întunecat al unei fete despletite care plângea.Fermecat de frumuseţea ei, soarele i-a şters lacrimile cu razele lui şi i-a dăruit lumina.Chipul fetei s-a învăluit într-o corolă de lumini, care a şters fiorul tristeţii, dezvăluindu-i chipul ei de ceara, cu ochi adânci ca marea şi senini ca cerul, cu buze roşii ca răsăritul şi păr galben ca spicul de grâu şi moale ca miezul pâinii.În faţa frumuseţii ei, Soarele se închină profund, iar pe albastrele aripi ale nemărginirii, miliarde de sclipiri scânteiară, având chipuri de copii.
Minunată legendă desprinsă din basmele copilăriei, pe care le păstrăm într-un colţ al sufletului, ca pe o veche fişă de pergament.
Copilăria, eterna duminică a vieţii noastre, înverzita grădină cu flori înmiresmate şi cireşe coapte, nemuritoare carte de poveşti, imens cufăr cu jucării, etern univers visător.
Copilăria, perioada cea mai sfântă din viaţă.De aici începe firul călătoriei spre viaţă, de aici izvorăşte elanul şi dorul de aventură în misteriosul labirint al vieţii, în care amintirea ne urmăreşte mereu.
Copilăria este cea dintâi poartă spre viaţă, cel dintâi drum spre şcoală, leagăn al poznelor, tărâm al hazului şi zâmbetului copilăresc.
Copilăria este peronul spre toate zările, debarcader spre toate mările, platformă de lansare a rachetelor sufletului, minunat de paşnice în exploatările lui din propriul nostru cosmos.
Copilăria a cunoscut forfota vacanţelor, a primelor jocuri, a primelor contacte cu viaţa.Ea s-a scăldat mereu în bucuria zâmbeului, a dansat pe muzicalitatea cântecelor copilăreşti şi a adormit ascultând basme.În peisajul ei, ca pe un fundal neuitat ni se proiectează după diversitatea amintirilor, trecerea timpului, trecerea generaţiilor, fantomele noastre succesive, chipurile celor dragi, aşa cum ne-au rămas în amintire, dragostea pură ca o joacă într-o zi minunată de primăvară.
Copilăria este izvorul nesecat de încântare şi fiori de frumuseţe, râu cu apă aurie în care clocoteşte viaţă şi optimism.
Deşi vremea a trecut şi am urcat alte trepte pe scara vieţii, îndepărtându-mă tot mai mult de copilărie, în gând, mereu voi străbate acea poiană înverzită cu fluturi albi,unde cerul e veşnic senin şi soarele dezmiardă cu razele-i calde, zborul stolurilor de hulubi, rândunele, privighetori şi alte păsări care poartă în penetul lor gingăşia.În acest feeric loc timpul s-a oprit, ticăitul ceasului e mut, iar vârsta nu are limite.
Indiferent de vârstă, de timp de loc, mă voi întoarce în acest loc mirific, deoarece aşa cum Venera din Millo nu şi-a pierdut frumuseţea pe motiv că nu are braţe, nici copilăria nu îşi pierde farmecul în trecerea timpului.


Silviu Raţiu

Naşterea Venerei

Eşti născută din scoica divinităţii,
Tu, perlă sidefie,simbol al frumuseţii,
Prototip al feminităţii divine,
Zeiţă a iubirii la romani,
Şi zeiţă a sufletului meu.

Acoperă-ţi trupul catifelat,
Cu haina nepăsării,
Cuprinde-mă şi pe mine în ea,
Cu părul tău lung cât istoria,
Galben ca spicul grâu,
Şi moale ca miezul de nucă,
Leagă trupurile noastre,
Să fim uniţi pe veci,
Să ne iubim etern.

Să ne îmbarcăm în scoica,
Din care te-ai născut şi-ai renăscut,
Şi să plutim pe apa lină a oceanului,
Legănaţi de sentimentul iubirii,
Şi purtaţi pe aripile nepăsării,
Să străbatem Olimpul.

Din înalturile divine,
Să privim cum pe Pământ,
Într-un Eden terestru,
Din scoici şi pietre preţioase,
Din marmură şi cristal,
Oamenii pământului,
Au ridicat un templu,
În cinstea zeiţei,
Pe care ei o VENEREază.

Vedem cum, oamenii,
În fiecare dimineaţă de vară,
Privesc la răsărit,
Să vadă cum pe albastrele aripi de cer,
Se naşte din seninătate,
Chipul angelic al fetei cu păr blond,
Şi ochi calzi şi strălucitori,
Chipul zeiţei pe care ei o VENEREază,
Iar eu o supraVENEREz.

Silviu Raţiu (imagine, Boticelli-"Naşterea Venerei")

Ziua emoţiilor mele...

Mâine e ziua emoţiilor mele...Să-mi trăiască!
28 Mai 2009, ziua în care trăiesc emoţiile susţinerii lucrării pentru atestat, emoţii premergătoare celor de la examenul de bacalaureat.
28 Mai 2009-ziua în care elevii clasei a-XII-a C, profil matematică-informatică, de la Colegiul Tehnic Târnaveni, vor susţine lucrările pentru atestatul profesional.Ne-am pregătit din timp cu lucrările, pe care azi le-am predat şi care ne aşteaptă sa le susţinem.
Am primit multe cuvinte de încurajare din partea celor care şi-au susţinut atestatul în anii anteriori mi-au spus "Să nu-ţi fie frică!"
Frică?De ce şi de cine să îmi fie frică? Susţin atestatul în laboratorul de informatică,în care 4 ani am studiat materia.Sala mi-e cunoscută nu am de ce să mă tem.
Deci frică nu mi-e, dar emoţii am.
Da!Am emoţii!
Se spune că atunci când vrei să faci ceva şi ai emoţii, vrei neapărat să faci acel lucru perfect.Dacă nu există emoţii, înseamnă că e nepăsare...iar lucrurile făcute din nepăsare nu vor corespunde aşteptărilor.
Emoţii am...dar sper să mi-le stăpânesc, înainte de a mă stăpâni ele pe mine.
În dimineaţa celei de-a douăzecişiopt-a zi a lui mai,mă voi prezenta la susţinerea lucrării pentru atestat,îmbrăcat în straie de sărbătoare...doar e ziua Emoţiilor mele.


Silviu Raţiu

Prezentul-conjugata trecutului

Totul pare a fi un grafic matematic, pe a cărui axe suntem situaţi noi, oamenii.Axele graficului sunt gata oricând să se rupă deoarece sunt întinse în exces de elementele dominante.În timp ce unele elemente tind spre perfcţiune, asemeni elementelor unui şir crescător, această cale spre absolut este îngreunată de categoria descrescătoare.
Da!Prezentul este conjugata trecutului!Este profund întemeiată această afirmaţie evidenţiată în realitate.
Astfel de la un popor geto-dac, luptător pentru dreptate şi libertate, am devenit un popor care îşi vinde valorile, înăbuşeşte dreptatea şi îşi încătuşează libertatea.
Asemeni legendarului luptător Agamemnon, care într-o societate de moravuri s-a transpus într-un Agamiţă (Gagamiţă) Dandanache(I.L.Caraciale), tot aşa de la renumiţii critici literari Titu Maiorescu, George Călinescu, Eugen Lovinescu, în prezent, s-a "evoluat" la faimoşii critici de viaţă, licenţiaţi în prostia umană, adepţi ai analfabetismului, specialişti în distrugerea monumentelor,exploratori ai infernului şi deşertăciunii.
Vă invităm să luaţi parte la criticile din cadrul Asociaţiei criticilor de viaţă, cu sediul pe strada...(nici tastele nu vor sa îi scrie numele), unde aveţi deosebita onoare să descoperiţi biografia oricui, completată cu faimoasele bărfe specifice.
Şi ca orice asociaţie care se respecta, ACV(Asociaţia criticilor de viaţă), posedă în dotare:
- post de radio: RadioŞant FM
- post de televiziune: Bârfa TV
- cotidian: NonAdevărul
Aveţi grijă ce faceţi...criticii sunt cu ochii pe voi...spun asta din proprie experienţă.

Venere

Pentru a fi cerul veşnic senin,
Scăldat în razele mândrului soare,
Pentru a avea râul cursul lin,
Şi pentru a fi teii mereu în floare.

Pentru a curge veşnic ape line,
Şi păsări veşnic să cânte în lunci,
Pentru a fi mereu nopţile senine,
Şi parfumate cu miresme dulci.

Pentru a pluti mereu cocorii,
Spre noi din zările senine,
Pentru a domni lumina în culori,
Peste înverzitele coline.

Pentru a avea stelele sclipire,
Şi florile culoare şi miros,
Pentru a fi veşnic mitul de iubire,
Ne-a apărut acel vis frumos.

Pentru a fi un veşnic curcubeu,
Şi pentru a nu pieri speranţa şi puterea,
Printre muritori, în lume, Dumnezeu,
A trimis îngerul numit Venera.

Eşti lacrima din ochiul lui Hristos,
Întruchiparea ta îmi dă putere,
Să te iubesc, tu visul meu frumos,
Eşti zeiţa sufletului meu, Venere!

Nunta de flori

Era o dimineaţa superbă de mai, o dimineaţă dintre acelea în care soarele împrejmuia pământul într-un nimb auriu. Era una dintre acele dimineţi de mai, când prin iarba pudrată cu roua, îşi fac joc gazele, iar fluturii şi albinele colindă florile, reunindu-le frumuseţea în polen. Sub un cer senin ca zâmbetul unui copil, stoluri de păsări săgetau văzduhul.
În mirifica atmosferă a dimineţii, în cadrul edenic al naturii, doi tineri au venit să îşi mărturesească iubirea în faţa Marilor instanţe ale primăverii.
Gingaşe flori de primăvară învăluiau trupul ei mlădiet…părul ei blond ca lanul de grâu şi moale ca miezul pâinii cadea pe umeri-i catifelaţi, în ochii ei albaştri şi adânci, părea că oceanul şi-a revărsat apa, iar fruntea ei senină ca rugăciunea îi era încoronată cu folri albe. Pe buzele-i roşii ca răsăritul soarelui se citea zâmbetul unui copil nevinovat, iar în mână ţinea un bughet de flori de primăvară, legat cu o panglică albă, împletită din aripi de fluturi.
Alături îi stătea el, care cuprinzându-i trupul ei zvelt, parfumat cu izul florilor, o săruta graţios, jurându-i iubire, iar natura, îmbrăcată în mantia verde a pădurii îi cununa.
În adierea uşoară a vântului, troieniti de lumina soarelui şi mirosul îmbietor al florilor, acompaniaţi de trilurile păsărilor, cei doi îndrăgostiţi au pornit alaiul spre nunta de flori.
În mijlocul unei pajişti cu flori, un el şi o ea îşi trăiau nunta de flori. Cerul îi învăluise în seninul său iar soarele îi binecuvânta cu razele-i sclipitoare. Florile îi alinta cu izul lor îmbietor, iar păsările cu ciripitul lor le cânta de nuntă.
Spre seară, cand călimara nopţii, pictează zarea în violet, blânda lună îi găsi pe cei doi tineri, îmbrăţişaţi.
În liniştea nopţii,pe pajiştea înflorită lumina lunii de cristal, veghea somnul liniştit a doi tineri , care continuau să-şi petreacă nunta de flori, în paradisul unui vis.

Natura din sufletul meu

O adiere uşoară a vântului îmi murmură în suflet simfonia naturii...atât de covârşitor, încât paşii timpului se transformă în tăcere.
Tăcerea cuvântului... Cuvântul refuză să mai rostească dispariţia naturii, zi de zi, ceas de ceas, natura moare, îi ştirbim farmecul, frumuseţea o risipim prin acţiuni deşarte.
Tristeţea melancoliei naturii îmi învăluie sufletul...natura este în sufletul meu, natura sunt eu.
Natura este un martir, condamnat la moarte pentru frumuseţile şi minunăţiile pe care ni le oferă.
Ea suferă, iar suferinţa ei îmi umple sufletul de tristeţe şi durere. O privesc şi mă înfior. Mă doare când o văd suferind.
Mi se umezesc ochii privind utilajele care taie copacii pădurilor. Sunetele stridente ale acestora îmi spintecă auzul, iar pârâitul copacilor care cad, pare a fi sunetul sufletului meu care se frânge. Aceste sunete stridente au alungat animalele şi păsările, care înfiorate cântă cu glas pios dispariţia pădurii.
Simt că mi se taie respiraţia...privesc în sus şi văd cum seninul cerului este înghiţit de puhoaie de fum înecăcios, izvorât din incendierea miriştilor.
Privirea mi se tulbură...ştiu că aceste sentimente mi le transmite natura, deoarece seninătatea ochilor ei a fost înghiţită de fum. Ea nu mai poate privi prin ochii ei de lacuri, mări şi oceane. Limpezimea şi sclipirea ochilor ei a fost spulberată de tonele de deşeuri care se scaldă în lacuri, mări şi oceane, care au răpit plantele şi animalele acvatice, au alungat păsările de pe suprafaţa apei, orbind privirea, furând farmecul naturii, cufundând-o în nefiinţă.
Nu mai pot suporta această tragedie apocaliptică. Vreau să mă sustrag acestei privelişti cutremurătoare.
Intru în casă sperând că voi găsi liniştea, însă privirea mi se izbeşte de un tablou pictat în culori reci reprezentând „Natura moartă”.
Durerea sufletului meu este atât de profundă, încât se transformă în delir. Părăsesc încăperea în care tabloul mi-a amplificat tristeţea. Ies afară...dar...natura îmi pare un tablou imens, pictat în culori reci. Cerul este cenuşiu iar soarele palid, florile ofilite par a fi de plumb, iarba uscată, iar apa râului îmi pare sângele care a curs din trupul naturii în timpul martiriului.
Cu sufletul frânt de durere, încă mai tânjesc la ceva care să mă salveze. O fărâmă de speranţă îmi încolţeşte în suflet- visul.
Închid ochii şi, plutind pe aripile visului, ajung într-un ţinut de basm, în care natura este o fecioară , cu parul blond, lung, împletit cu flori de primăvară, cu ochii senini ca cerul, adânci şi sclipitori ca apa mării, şi dulci ca cireşele din iunie. Buzele ei roşii ca răsăritul soarelui, trupul ei mlădiet, înfăşurat în veştminte de frunze şi flori, îmi vindecă rănile sufleteşti, îmi şterge tristetea din inimă, iar ochilor mei le redă lumina.
Sufletul îmi naşte dorinţe arzătoare: aş vrea să pot atinge raza de soare şi să-i sorb lumina, aş vrea să adun în suflet mireasma tuturor florilor pământului, aş vrea să adorm în iarba fragedă, moale, îmbietoare...aş vrea să fiu eu raza, pădurea şi izvorul...
Mă trezesc şi calc hotărât, şi asemeni voievozilor care sună din goarnă chemând ostaşii la luptă, chem şi eu omenirea la lupta contra poluării.

9 mai

Pentru România, ziua de 9 mai are dublă semnificaţie:
- cea dintâi semnificaţie este aceea ca în 9 mai se sărbătoreşte "Ziua Europei"
- a doua semnificaţie a zilei de 9 mai pentru România este aceea ca în urma cu 114 ani, la 9 mai 1895 în satul Lancrăm (jud. Alba), s-a născut cel care avea să devină marele poet şi filosof român LUCIAN BLAGA.

Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.

(L. Blaga -"9 mai 1895")

Mulţumesc vizitatorilor acestui blog

Verificându-mi blogul, observ că în mai puţin de o lună de când am început să postez pe acest blog, numarul vizualiărilor a depăşit 5000, raportând acest număr la numărul total de postări adăugate, observ că fiecărei postări îi corespunde un număr semnificativ de vizualizări.
Pentru aceasta le mulţumesc vizitatorilor acestui blog, care au contribuit la sporirea numărului de vizualizări, totodată mulţumindu-le şi pentru încrederea acordată, şi anume că postarea pe un blog nu este muncă de Sisf.

O expresie care mă pune pe gânduri...

Cu ceva vreme în urmă discutasem cu o anumită persoană diferite chestii, iar în urma discuţiei noastre, persoana respectivă mi-a spus: "Tu meriţi mult mai mult decât ai!". Această expresie mă pune pe gânduri deoarece nu îmi dau seama ce a vrut acea persoană să spună, precizez că este o persoană cu pregatire intelectuală superioară.
Nu îmi pot explica semnificaţia acestei expresii şi mă întreb mereu, ce am şi ce merit.
O primă interpretare i-am dat expresiei ca referife la starea materială, dar după părerea mea, din punct de vedere material nu văd să îmi lipsească ceva foarte important, deoarece cât am acum mi-e suficient...mă gândesc că domnul respectiv nu s-a referit la vile şi limuzine, deoarece intelectual fiind nu îl preocupă asemenea lucruri.
Nu îmi pot explica ce semnifică această afirmaţie, rostită în urma discuţiei noastre, deoarece am tratat chestiuni din sfera intelectuală, nicidecum socială.
Am interpretat această afirmaţie şi din punct de vedere intelectual, însă având în vedere că eu sunt în formare profesională, nu prea văd ce aş merita să am, deoarece eu încă nu mi-am format totalmente cariera...mai am încă de studiat.

Am scris această postare, deoarece această afirmaţie mă frământă de ceva timp, şi aştept sugestii în legătură cu ceea ar putea semnifica această expresie.

1 Mai

Anul acesta am ales să sarbătorim 1 Mai, la ţară, într-un loc liniştit, lipsit de stresul şi învălmăseala de la oraş, lipsit de poluare şi zgomotul trenurilor care şuieră asurzitor.
Un loc de legendă, asemănător satelor din romanele lui Rebreanu, Preda şi Sadoveanu, un sat în care tradiţiile sunt încă vii.
Retras într-o vale, înconjurat de dealuri înalte, satul pare a fi o cetate, fortificată cu ziduri înalte.
În primăvară, satul e minunat la privit...cu uliţele pietruite,pomii înfloriţi, casuţele proaspăt văruite,oamenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare.
Aici am ales să petrecem Întâiul de Mai, în ambianţa plăcuta a grădinii cu iarbă verde şi flori, cu pomi înfloriţi şi miresme plăcute.
Ne-am adunat toţi: părinţi, rude, EU.
Imensa grădina a bunicilor este un mediu propice sărbatorii.Iarba verde, pomii înfloriţi ai livezii,mireasma florilor de cireşi şi de liliac, cerul senin pe care straluceşte un soare arzător...atmosferă de sărbătoare.
Lemnele mocnesc în foc,jarul e roşu ca răsăritul soarelui,carnea sfârâie pe grătar,fumul se împrăştia prin văzduh.
Muzica cîntă,noi povestim, râdem, ne veselim.
Îmi aduce mama cei mai rumeni şi mai frumoşi mititei.Halbele par nişte izvoare din care izvorăşte apa de aur, cu flori de liliac alb deasupra.
Mâncăm, povestim, ne veselim: EU, părinţii, rudele.De sus, bunicii ne privesc surâzand.
Le păstrăm mereu amintirea în suflete.Ei sunt mândri de noi, ne privesc de sus şi zambesc.
Spre seară, fiori de vânt şi flamuri sure de nori, amenintă cerul, picuri de ploaie cad din cer, pe pământul însetat.Sunt lacrimile tristeţii pe care azi am alungat-o din sufletele noastre.